Tag Archives: studentie

Ori suntem oameni de comunicare, ori nu mai suntem

2 Aug

Disclaimer 1: Gradul de obiectivitate al postului e relativ, ca de obicei.
Disclaimer 2: Dacă o să ajungă vreunul dintre profesorii mei  pe-aici, ţin să amintesc de diferenţa dintre a fi hater şi a critica constructiv.

Dacă eşti student la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, probabil îţi place să mergi la şcoală. Ai (o parte din) profesori care au sala plină, curs după curs, pentru că au chestii mişto de zis şi ştiu cum să te ţină acolo.

La început, când jumate din cursurile din anul I încep cu definirea relaţiilor publice, poate fi un pic obositor – dar înţelegi motivul, în timp. Urmează partea în care cunoşti strămoşii relaţiilor publice, continuând cu o pleiadă de teoreticieni (cei foarte mulţi!) şi (cele foarte multe!) teorii într-ale comunicării. Cam asta se întâmplă în primul an, PR-related, adică excluzând cursurile domeniilor conexe – Filosofie, Sociologie, Istoria Comunicării, Istoria Culturii Române Moderne, Imagologie şi altele. Deşi e fun să vezi şi să tot aprofundezi evoluţia PR-ului începând cu 1900, te trezeşti aşteptând cu sufletul la gură să vină pasul următor.

Ăla în care înveţi cu ce se mănâncă PR-ul, bagi studii de caz pe pâine să pricepi cum se practică la noi, afli poveştile oamenilor de comunicare din .ro şi începi, încet, să legi datele despre trecutul PR-ului cu cele de acum;  teoria cu practica, ce se scrie în cărţi cu ce se vede în agenţii şi găseşti o oarecare coerenţă. Adică ieşi din întuneric şi prinzi drag de domeniu.

Numai că din punctul asta de vedere eşti cam pe cont propriu. La şcoală se insistă pe începuturile PR-ului, pe evoluţia lui, pe modelele de comunicare începând cu Grunig şi Hunt, (un mare gol în stomac când am scris iar numele astea) şi pe ariile conexe (vezi mai sus + politologie, geopolitică, semiotică, teorie organizaţională, etc). În mare, ţi se deschid puţin ochii, vezi o bucată dintr-o imagine mare, dar e treaba ta să faci conexiunile şi să găseşti logica lucrurilor. O fi bine, o fi rău…

Încă un lucru cam dubios e că unele cursuri arată la fel de 8-10 ani încoace. Ni s-a zis să asociem comunicarea cu adaptarea permanentă (la ceva) şi mă gândesc că, în cazul asta, profesorii ar trebui să mai modifice din structura cursurilor, să includă măcar o parte din schimbările de paradigmă şi revoluţiile în comunicare din ultimii ani.  Zic şi eu.  Social Media  – termenul ăsta apare sporadic, într-un capitolul de comunicare internă al unui curs de teorie organizaţională. Cred că am subliniat suficient ideea.

Mai e şi chestia cu practice what you preach – sau pune-ţi-ne la treabă! Am învăţat paşii unei campanii de PR, iar la un examen am enumerat paşii ăia pe hârtie şi atât.  Apoi am stat de vorba vara asta cu un prieten care e la o oarecare facultate de PR dintr-un oarecare alt stat european şi care a lucrat până acum la 5 campanii, la şcoală.

Profesorii noştri au chestii mişto de zis şi materii frumoase.  Nu zic.  Dar asta nu îi face pe toţi dascăli de calitate.  În afară de câteva materii catchy şi utile în sine – cel puţin în comparaţie cu celelalte (şi materiile alea faine ar fi: Marketing, Publicitate, Semiotică, Cultură & Comunicare şi Retorică), e nevoie de îmbinarea aia între cunoştinţe asimilate şi practică susţinută care ne transformă din confuzei în viitori specialişti în comunicare.

Pentru noi sunt vremuri ciudate, cam asta e concluzia mea după 2 ani de facultate.  Nu cred că sunt suficiente notele mari şi practica/internship-urile din timpul şcolii.  Aşa că pe colegii mei îi sfătuiesc să fie cât mai autodidacţi.  Citiţi bloguri de comunicare de aici şi din afară, analizaţi studii de caz (Ogilvy pun la dispoziţie câteva), urmăriţi campanii reuşite şi filme PR-related…resurse sunt cu duiumul.  Subscription-urile din Google Reader să va fie biblia, împreună cu lista Bogdanei Butnar :).  De la profesori aş vrea să văd mai multă flexibilitate şi inventivitate.  Updatati-vă puţin metodologia, cursurile, vorbiţi-ne (şi) despre campanii mişto (de pe Facebook) despre rolul Twitter-ului în revoluţia din Egipt, despre virale, coduri QR, importanţa Like-urilor, despre ce se întâmplă acum în PR.

Advertisements

Consumul moderat de ONG-uri studenţeşti

25 Oct

În completarea campaniei care atrage atenţia că excesele de aia, aia şi aia dăunează grav (sănătăţii), am şi eu o temere, în legătură cu un fenomen care provoacă daune serioase. Care ia din obiectivitatea felului în care unii şi alţii se privesc. E grav pentru că  de aici derivă atitudinea lor faţă de ceilalţi şi seriozitatea cu care îşi fac treaba. Mă refer la promisiunile de tip clişeu idealist-corporate pompate de multe dintre ONG-urile studenţeşti. Pe un fond ultra indie, interesul pentru un segment de subcultură scade direct proporţional cu numărul de indivizi care acced la el. Nimeni nu vrea să fie average, să facă parte dintr-o masă. Cuvantul “masă” are ceva in el care sperie self-esteem-ul. Teama de-a nu fi masificat direcționează un fel de goană spre autenticitatea de formă, prin manifestări mondene underground sau acţiuni cât mai puţin mainstream.

Chestiile astea te pot face (să pari) mai bun, pentru că vrei mai mult de la tine, experimentezi, cauţi căi alternative. Aici încadrez și promisiunile respective. E nobil ce fac ONG-urile, cum produc scântei de ambiţie în minţile adormite, trezirea simţului civic, responsabilizarea, tot tacâmul. Şi e de bun-simţ să fii stimulat de ambiţia de-a deveni mai bun decât ceilalţi. Ce mi se pare mult mai puţin nobil e sâmburele de socialism din spate, care şopteşte că toţi suntem speciali, cu un super-potenţial. Totul e să vrei.  Şi apropo de bunul simţ, cum e cu însuşirea propriilor limitări? Cum e cu distincţia  dintre ce e veritabil superior şi ceva care  miroase a mediocritate, însă accede la primul titlu? Mă refer la oameni cu care ajungem să lucrăm. Care n-au mai evoluat, pe bune, profesional, mai mult decât a evoluat masa mea de cafea, însă convingerile lor sunt adânc înfipte, iar atitudinea…pe măsură. Văd aici  rezultatul unui viciu de autoevaluare care porneşte de la roboţeii turnaţi în anumite ONG-uri.

Acum că am lămurit prezenţa greu de ignorat a mesiilor propăvăduitoare de sens într-o lume a dezinteresului general, am adunat 3 dintre cele mai toxice emanaţii ale lor. Deocamdată.

  1. Dezvoltarea competențelor de leadership. Ar trebui să însemne că cine le are, le poate fructifica. Ce fac ei? Se autoproclamă fabrici de leaderi, leadershipul fiind în mod universal accesibil, condiţia necesară şi suficientă fiind să încerci. Participi la X traininguri, N conferinţe şi eşti izbit de revelaţia că you’ve got what it takes. Ok, cine deţine criteriul axiologic? Colegii de echipă? Executive Board-ul? Cine îţi confirmă că eşti un leader? Nu cumva ego-ul tău inflamat de încurajările hyped ale unor traineri care abia te depăşesc ca vârstă? Ce îi propulsează pe ei ca figuri de autoritate în domeniu? Vasta experienţă? Numărul de leaderi veritabili cu care au avut contact? Şi așa mai departe.
  2. Creşterea self-awareness-ului şi personal development. În mare, posibilitatea de a-ţi evalua corect competenţele şi de a-ți identifica oportunităţile de afirmare în funcţie de ele. Sună a proces lent, aproape organic: asimilare de noţiuni-sedimentare-aplicarea lor în practică-evaluare. Da? Asta să facă fraierii, pentru că după un semestru-două de practică în departamentul de ceva al ONG-ului, eşti perfect conştient de aptitudinile tale, ba chiar te-ai profesionalizat şi ştii cum merge treaba în field-ul tău. Ai ieşit din textbook şi ai văzut cum se fac lucrurile, eşti pregătit pentru lume. Ai tu 3-4 restanţe, dar experienţa dobândită aici e muuuult deasupra poliloghiei de la şcoală.
  3. Formarea unei generaţii de revoluţionari / outside-the-box thinkers. Aici fiecare lansează propria serie de fantasme lingvistice prin care subliniază caracterul inedit al perspectivei din care vei învăţa să lucrezi. Mesajul e peste tot acelaşi – fii mai bun decât ceilalţi – fă lucrurile altfel, dovedeşte ingeniozitate şi vei reuşi. Ideea asta se lipeşte ca un autocolant pe creierele celor care preferă traininguri de câteva zile locul cărţilor de specialitate greoaie şi plicticoase, pe tiparul “văzând şi facând”. Genul ăsta de evoluţie easy-way-up promovat de ONG-uri ne oferă o nouă clasă de profesionişti corporate, înzestraţi cu spirit inovativ, super entuziasm, o retorică bombastic-elitistă… şi atât.

Și ca fatalismul postului sa nu scadă la final, conchid cu ideea ca rezistența e la fel de inutilă ca  încercarea de a discuta ceva interesant cu un șobolan. Noua generație colcăie de  corporatiști-energici-care-vor-să-pară-casual-și-o-forțează. Sunt peste tot, nu poți avea ceva cu ei. E la fel de aberant să te lași enervat de emanațiile țevilor de eșapament. Da, deranjează, put, dar n-ai ce face. Important e să îi identifici și să nu te lași contaminat. Și mai important e să identifici viciile metodologiilor prin care s-au format, rampele care lansează pseudoexperți și semidocți. Și să te ferești de ele. Sau dacă emani spirit civic prin toți porii, să încerci să schimbi ceva.