Archive | October, 2010

Consumul moderat de ONG-uri studenţeşti

25 Oct

În completarea campaniei care atrage atenţia că excesele de aia, aia şi aia dăunează grav (sănătăţii), am şi eu o temere, în legătură cu un fenomen care provoacă daune serioase. Care ia din obiectivitatea felului în care unii şi alţii se privesc. E grav pentru că  de aici derivă atitudinea lor faţă de ceilalţi şi seriozitatea cu care îşi fac treaba. Mă refer la promisiunile de tip clişeu idealist-corporate pompate de multe dintre ONG-urile studenţeşti. Pe un fond ultra indie, interesul pentru un segment de subcultură scade direct proporţional cu numărul de indivizi care acced la el. Nimeni nu vrea să fie average, să facă parte dintr-o masă. Cuvantul “masă” are ceva in el care sperie self-esteem-ul. Teama de-a nu fi masificat direcționează un fel de goană spre autenticitatea de formă, prin manifestări mondene underground sau acţiuni cât mai puţin mainstream.

Chestiile astea te pot face (să pari) mai bun, pentru că vrei mai mult de la tine, experimentezi, cauţi căi alternative. Aici încadrez și promisiunile respective. E nobil ce fac ONG-urile, cum produc scântei de ambiţie în minţile adormite, trezirea simţului civic, responsabilizarea, tot tacâmul. Şi e de bun-simţ să fii stimulat de ambiţia de-a deveni mai bun decât ceilalţi. Ce mi se pare mult mai puţin nobil e sâmburele de socialism din spate, care şopteşte că toţi suntem speciali, cu un super-potenţial. Totul e să vrei.  Şi apropo de bunul simţ, cum e cu însuşirea propriilor limitări? Cum e cu distincţia  dintre ce e veritabil superior şi ceva care  miroase a mediocritate, însă accede la primul titlu? Mă refer la oameni cu care ajungem să lucrăm. Care n-au mai evoluat, pe bune, profesional, mai mult decât a evoluat masa mea de cafea, însă convingerile lor sunt adânc înfipte, iar atitudinea…pe măsură. Văd aici  rezultatul unui viciu de autoevaluare care porneşte de la roboţeii turnaţi în anumite ONG-uri.

Acum că am lămurit prezenţa greu de ignorat a mesiilor propăvăduitoare de sens într-o lume a dezinteresului general, am adunat 3 dintre cele mai toxice emanaţii ale lor. Deocamdată.

  1. Dezvoltarea competențelor de leadership. Ar trebui să însemne că cine le are, le poate fructifica. Ce fac ei? Se autoproclamă fabrici de leaderi, leadershipul fiind în mod universal accesibil, condiţia necesară şi suficientă fiind să încerci. Participi la X traininguri, N conferinţe şi eşti izbit de revelaţia că you’ve got what it takes. Ok, cine deţine criteriul axiologic? Colegii de echipă? Executive Board-ul? Cine îţi confirmă că eşti un leader? Nu cumva ego-ul tău inflamat de încurajările hyped ale unor traineri care abia te depăşesc ca vârstă? Ce îi propulsează pe ei ca figuri de autoritate în domeniu? Vasta experienţă? Numărul de leaderi veritabili cu care au avut contact? Şi așa mai departe.
  2. Creşterea self-awareness-ului şi personal development. În mare, posibilitatea de a-ţi evalua corect competenţele şi de a-ți identifica oportunităţile de afirmare în funcţie de ele. Sună a proces lent, aproape organic: asimilare de noţiuni-sedimentare-aplicarea lor în practică-evaluare. Da? Asta să facă fraierii, pentru că după un semestru-două de practică în departamentul de ceva al ONG-ului, eşti perfect conştient de aptitudinile tale, ba chiar te-ai profesionalizat şi ştii cum merge treaba în field-ul tău. Ai ieşit din textbook şi ai văzut cum se fac lucrurile, eşti pregătit pentru lume. Ai tu 3-4 restanţe, dar experienţa dobândită aici e muuuult deasupra poliloghiei de la şcoală.
  3. Formarea unei generaţii de revoluţionari / outside-the-box thinkers. Aici fiecare lansează propria serie de fantasme lingvistice prin care subliniază caracterul inedit al perspectivei din care vei învăţa să lucrezi. Mesajul e peste tot acelaşi – fii mai bun decât ceilalţi – fă lucrurile altfel, dovedeşte ingeniozitate şi vei reuşi. Ideea asta se lipeşte ca un autocolant pe creierele celor care preferă traininguri de câteva zile locul cărţilor de specialitate greoaie şi plicticoase, pe tiparul “văzând şi facând”. Genul ăsta de evoluţie easy-way-up promovat de ONG-uri ne oferă o nouă clasă de profesionişti corporate, înzestraţi cu spirit inovativ, super entuziasm, o retorică bombastic-elitistă… şi atât.

Și ca fatalismul postului sa nu scadă la final, conchid cu ideea ca rezistența e la fel de inutilă ca  încercarea de a discuta ceva interesant cu un șobolan. Noua generație colcăie de  corporatiști-energici-care-vor-să-pară-casual-și-o-forțează. Sunt peste tot, nu poți avea ceva cu ei. E la fel de aberant să te lași enervat de emanațiile țevilor de eșapament. Da, deranjează, put, dar n-ai ce face. Important e să îi identifici și să nu te lași contaminat. Și mai important e să identifici viciile metodologiilor prin care s-au format, rampele care lansează pseudoexperți și semidocți. Și să te ferești de ele. Sau dacă emani spirit civic prin toți porii, să încerci să schimbi ceva.

Advertisements